Terra Nostra
Eonii şi-i cerne prin veşnica sită,
Pe trup îi cresc codri de verde cuminte,
În inimă-i clocot de lavă topită,
Iar ape-i aleargă prin venele sfinte.
Sudoare curată în norii pufoşi,
Oceane cu lacrimi de fericire,
Lacuri albastre-i sunt ochii frumoşi,
Piscuri se-ntrec spre nemărginire.
În ape şi-n aer fiinţe trăiesc,
Uscatul – brăzdat de mii de copite,
Prin viaţă şi moarte etern se-nnoiesc,
Din singurătate şi dor plăsmuite.
În sânul ei verde a strâns bogăţii,
Nimic pentru sieşi nu şi-a ţinut,
Mâini lacome smulg fără datorii,
Ferească-ne Domnul de-o cere tribut!
25 februarie 2017, Frankfurt am Main
Lacrimile Conştiinţei
Să nu uiţi niciodată gustul
Lacrimilor Conştiinţei tale.
Mi-a şoptit copilul de cristal,
Dar nu am înţeles.
Şi nu m-am mai gândit la asta
Prea ades.
Mult mai târziu am stăruit
Şi din ograda minţii mele am ieşit.
Ce vastitate!
Ce dimensiuni de mastodont!
Vedeam acum întregul orizont.
Şi-aici era posibil orişice!
Şi nu mă întrebam nicicând de ce?!
Am pătruns pe un tărâm fără sfârşit
Şi-n drumul meu greşeli am săvârşit.
Şi de atâtea ori am repetat
Greşeli din care nu am învăţat!
Eram captivă într-un joc hidos,
În care suferinţa părea de prisos.
Cerul cugetului meu s-a întunecat
Şi din el stropi mari au picurat.
Dar m-am ascuns.
Da. M-am ascuns de mine.
Şi m-am minţit.
Şi te-am minţit apoi pe tine.
Când rezonanţa faptelor
M-a regăsit,
M-am speriat.
Şi am fugit.
Să nu uiţi niciodată gustul
Lacrimilor Conştiinţei tale.
Îmi răsuna ecoul
Şi nu aveam scăpare.
Cupa am întins şi-n ea am adunat
Stropii ce erau amari când i-am gustat.
Atunci am înţeles că fără-al meu Regret
Orişice greşeală mereu am s-o repet.
Să nu uiţi niciodată gustul
Lacrimilor Conştiinţei tale.
Mi-a şoptit copilul de cristal.
24 februarie 2017, Frankfurt am Main
Haina
Haina asta vie – trup uşor,
Strânge sufletul în mod pervers,
Mereu captiv trecutului în viitor,
Sau răstignit pe crucea unui vers.
În timp, de vremuri grele mutilată,
Are aspect bolnav şi ponosit,
Amintindu-şi cum era odată
Haină de lux cum rar ai întâlnit.
Dar sufletul nebun de nerăbdare
Şi ruşinat de haina-i învechită,
Se-nfurie odată-atât de tare
Că-i rupse iţele într-o clipită.
Şi prin ruptura hainei suferinde,
Păşeşte aspru cu mândrie-n mers,
Ştiind că nimeni nu îl poate prinde
Pe vechile cărări din Univers.
Eliberat din mica-i închisoare,
Priveşte haina devenind compost,
Plutind deasupra-i semnul de-ntrebare,
Căci nu mai ştie nimeni cine-a fost…
Timpul a trecut egocentrist,
Iar sufletul, însingurat şi tot mai trist.
Hoinar, confuz, neîmplinit,
Sufletul nu îşi găseşte tihna
Şi de atâta libertate obosit
În altă haină îşi caută odihna.
19 ianuarie 2012, Timişoara
Desene de Kara Molnar: Despre Dumnezeu
Lecturi cromatice
Nu pot să mai scriu
Despre fluturi şi flori,
Din vorbe să cer jurăminte.
Citeşte ce-am pus în imagini, culori,
Închide ochii
Şi simte.
Priveşte povestea şi ai să-nţelegi;
Ea nu te descrie-n cuvinte,
Ci-n mii de nuanţe
Putea-vei să-ţi legi,
Inima de Minte.
11 mai 2012, Timişoara
Lacrimile Conştiinţei
Suflet pentru suflet
Tu, suflete ce-mi eşti alături
În miez de noapte ori în miez de zi,
De unde intuieşti ce mă frământă?
Cum ai aflat?! Cum ai putea să ştii?!
M-ai învăţat ca pe o poezie.
M-ai înţeles din puncte de suspans.
Pe ritmul inimilor noastre,
Te-ai ridicat, m-ai invitat la dans.
Şi am valsat aşa o noapte-ntreagă,
Iar inima şi-a luat avânt în solo
Şi ţi-a cântat ştiind că o auzi, chiar dacă
Ea era aici şi tu acolo…
08 decembrie 2011, Timişoara
Haina
Aproape de final
Despre Dumnezeu
De Dumnezeu să-ţi fie frică!
M-au învăţat, dar eu refuz.
Căci Dumnezeul meu e Milă,
Să predici Frica-i un abuz.
De Domnul să-ţi fereşti privirea!
Mereu m-au tot avertizat.
Dar eu doresc să văd Lumina
Din care Om am fost creat.
Pe Dumnezeu să nu îl superi!
Aşa au vrut să-mi pună hăţ.
Dar Dumnezeu este Iertare,
Ştiind că din greşeli învăţ.
În Casa Domnului când vii
Să faci închinăciune!
Dar cred că El ar prefera
În gând o rugăciune.
La Domnul în Altar nu intri
De te-ai născut să fii femeie!
Însă Lui îi e totuna
De mi-au crescut sau nu tuleie.
La Dumnezeu intri cu teamă,
Cu capul acoperit!
Gol de-aş fi n-ar lua în seamă
Şi m-ar primi negreşit.
În Casa Domnului când vii
Să te smereşti îndată!
Dar El ar vrea mereu să am
O inimă curată.
17 ianuarie 2017, Frankfurt am Main
Chipul de pe cer
Când printre oameni te simţi mai singur
Decât un soare căzut în asfinţit,
Priveşte în sus spre albastrul senin:
E chipul tău pe cer oglindit.
Când negura nopţii-şi arată pistruii
Şi totul în jur a încremenit,
Caută printre puzderia de stele:
E chipul tău pe cer oglindit.
Când Luna-şi admiră faţa cea albă
În lacul din care ud ai ieşit,
Curat ca lacrima unei fecioare
E chipul tău pe cer oglindit.
Când sufletul tău încercat de durere
Îţi stă în piept ca un prunc ghemuit
Priveşte în sus ca ochii-i să-i vadă:
E chipul Său pe cer oglindit.
Când gândul cel rău îţi întunecă mintea
Şi-apoi cu regret recunoşti că-ai greşit,
Adu-ţi aminte care ţi-e firea
În chipul tău pe cer oglindit.
Când inima caută-n cuvinte nebune
Eternul Poem cu foc împletit,
Înger şi Demon în toată spendoarea
E chipul tău pe cer oglindit.
24 februarie 2017, Frankfurt am Main
Poemul ce mă caută
Nopţile îmi sunt bântuite de poeme,
Ore risipite printre valuri de dileme,
Frânturi de somn îmi muşcă din scurte dimineţi,
Pleoapele-mi sunt grele în clipa dintre vieţi.
Minute încâlcite pe un cadran nocturn,
Orarul îmi străpunge gândul taciturn.
Spre Nord! Spre Nord!
Se-ndeamnă să-mi zboare dinainte,
Şoptindu-mi versul magic,
Să-şi prindă cheag în minte.
Căci gheara din metal ce scrijeleşte timpul,
Aduce mai aproape de orizont Olimpul.
Poemul ectoplasmic mă gâdilă-n ureche:
Trezeşte-te din Viaţă, căci Ora este veche!
25 februarie 2017, Frankfurt am Main
Drumul înapoi
Frunze răscolite de furtuna tinereţii
Se ridică-n cercuri haotice spre cer
Şi cad plăpânde-n apa învolburată-a vieţii,
Plutind către final în anotimpul efemer.
Şi iarăşi sună noaptea-a lună plină,
Când norii se abat din calea sa,
Pădurea neagră inundată de lumină
Îmi arată drumul către casa ta.
Şi vin, vin într-un suflet câtre tine!
Chiar dacă vântu-mi ţintuieşte crengi în piept
Şi ploaia mă doboară şi-ncearcă a mă ţine,
Ca briza primăverii spre tine mă îndrept.
05 aprilie 2012, Timişoara
Aproape de final
Au ruginit silabele pe buza unui pix.
Cuvinte dezmembrate de cruda nerostire,
Amarnic un regret li se aşterne-n fire
De vreme ce se-ndreaptă spre apele lui Stix.
Nebune de atâtea nelinişti în tăcere
Îşi caută o cale din neguri ca să iasă,
Din trupuri de cuvinte să îşi ridice casă,
Poemul să le fie singura avere.
Cu lacrimile nopţii îşi spală-ncet rugina,
O cratimă sucită îşi regăseşte locul,
Un semn de exclamare îşi reaprinde focul,
În capăt de condei zărindu-se Lumina.
25 februarie 2017, Frankfurt am Main
Volumele de versuri ale Karei