Ion Şiugariu (1914-1945)

HOMO

Lui Al. Husar
Era un alb îndemn și-un drum peregrinar,
Și cum trecea prin praf i se părea că-s doi.
Căci unul îl chema spre cerul solitar,
Iar celălalt spre noaptea deasă, înapoi.

Atât de pur mirajul soarelui creștea;
Și-atât de cald pământul îi șoptea’n urechi.
O, arcul zărilor prea largi de peruzea!...
O, de chitară cântecul acesta vechi!

Era o limpezime de lumină și
Alături, de’ntuneric pătimaș tumult.
Pe care drum să plângă pașii vor sfârși?
Pe unde sufletul va’ntârzia mai mult?

Se va aprinde undeva o albă stea,
Ca un surâs, în munți înalți, crepuscular,
Să fie mai puțin chemarea asta grea
Și glasul depărtărilor de foc mai clar?

Din ce în ce mai strâns în sine și mai pur,
Să se desprindă cântecul din mări de fum,
Nemângâiatului din umbră trubadur,
Spre mântuirea așteptată unic drum.

ARS POETICA

Lui Ovid Caledoniu

Aici e numai luptă aspră pentru soare.
În fiecare lacrimă din vis se sbate
Chemarea înălțimilor nemuritoare
Și frica tot mai mare de singurătate.

În fiecare strigăt arde o dorință
De împlinire nefirească și lumină,
De ridicare peste propria ființă
Și de cunoaștere înaltă, cristalină.

Spre altceva o fugă cruntă ne frământă
Și rătăcim adesea singuri printre gânduri.
E rugăciunea cea mai pură și mai sfântă
Tăcuta aplecare seara peste rânduri.

Ispitele pământului rămân departe
Și numai cerul, enigmaticul, ne cheamă.
Pe albe cărărui pornim, ce duc spre moarte,
Cum am porni spre înviere, fără teamă.

Că nu dorita liniște ne preocupă,
Ci numai truda de a ne înălța spre ea;
Nu ceea ce avem în noi, ci goana după
Necunoscutul ce nicicând nu-l vom avea.

Și ne atrage nemurirea din cuvinte
Nu pentru ceea ce prin ea în vremi vom fi,
Ci numai pentru frământările prea sfinte
Și bucuria unică de-a le râvni.

EȘTI

O, primăvara mea cu bolți albastre...
Ești drumul greu de fiecare clipă
Cărare totuși prin păduri sihastre,
Și negrăită de lumini risipă.

Deapururi orei nevăzute semnul,
În clare mări cu valuri cristaline,
Doritei liniști ești, de foc, îndemnul,
Cel mai firesc, mai larg, peste coline.

Și setei fără glas ești sfântă apă;
Mireasmă caldă peste câmpuri ninse,
Nicicând în sine toată să încapă,
Și totdeauna pisc sub zări aprinse.

Cărare albă prin păduri sihastre,
O, pâinea mea de fiecare clipă,
Înaltă peste vremi, cu bolți albastre,
Ești primăvara veșnic în risipă.
13 dec. 1941

RUGĂCIUNE VERDE

Doamne,
Dă-mi traiul crud să-l sug ca vinul dintr’o cană
Și să mă’mbăt în fiecare zi de alba lui tizană.

Îmi e așa de sete azi de carnea lui,
De trupul lui,
De cerul lui,
De soarele ce peste toate inimile își coboară
Lumina lui curată și ușoară.

Dă-mi traiul, Doamne !
Astăzi vreau
Să beau
Toate desmierdările lui și toate
Plăcerile’ngropate
În fundul inimilor pământene, ca’ntr’o rană.
Vrau
Să fumege viața astă seară,
În gândurile mele, ca o primăvară,
Prea tânără și prea bogată.
Să cânte’n mine beată
Tinerețea,
De ieri,
De azi,
De mâine
Și de totdeauna,
Din fiecare zi,
Din fiecare om,
Ce poartă’n trupul lui din Universul veșnic un atom.
Dă-mi traiul, Doamne...

Iată: Din iarba lui,
Ași vrea să-mi fac culcuș și căpătâi...

RUGĂCIUNE PENTRU SOARE

Doamne,
Dă-mi soare, dă-mi soare, dă-mi soare.

Tot gândul meu, tot trupul meu,
Tot sângele turnat în vine și în carne,
Țâșnește azi înfierbântat și dornic:
Soare,..Dă-mi soare, Doamne...

Să nu fie’ntuneric în mine și afară,
Să nu fie nici noapte, să nu fie nici seară;
Umbrele să nu acopere cu pelerină,
Umedă și rece, florile’n grădină,
Nici sufletele tinere, de fete și de prunci,
Nici gândurile adormite printre nori și munci...

Dă-mi soare, Doamne.
Să crească zâmbetul pe buze, lilial;
Nipralele în câmpuri seci să poată bea lumină;
Să nu mai fie nimeni misogion;
Copiii să alerge iarăși veseli prin
Câmp și prin dumbrăvi;
Să ningă iar omăt de zâmbet și de cânt din slăvi;
Să nu mai stee nimeni în oraș;
Nările s’adulmece mirosuri de imaș,
De mâini frumoase, de cosițe și de fân;
Apele așa de mult să scadă în Dunăre,
Încât să nu mai treacă niciun ceam;
Bătrânii să-și tragă, orbiți de soare,
perdelele’n geam;

Fetele să se desbrace, goale, lângă râu,
Să intre vesele în apa mică, pân’la brâu;
Ștrengarii să se uite din tufiș la ele,
Fără dor ascuns și gânduri rele;
Să fie toate, toate zâmbitoare.

O, Doamne, Doamne, dă-mi iar soare,
De primăvară, de Iulie, de April;
Gândul în mosc și în satin îmbrcă-mi-l;
Dă-mi roua dimineții albe, diafane;
Iarba mică dă-mi-o, ochii de codane;
Și părul lor, mirosul lor, zâmbetul lor,
Să fie cântecelor mele cel mai cald covor;
Dă-mi zumzet de păduri și de isvoare;
Doamne, dă-mi soare, dă-mi soare, dă-mi soare...